Așadar, Statele Unite ale Americii se despart de Barack Obama, președintele afro-american pe care o anumită parte a presei (aceea care încă nu a orbit) îl descrie drept un om de mare demnitate și un spirit generos. Și așa a fost cu adevărat Președintele Obama. Poate că moștenirea sa globală va fi judecată altfel, peste ani, și diagnosticul va fi mai dur.
Dar Președintele Obama nu a arătat nicio clipă altfel decât un om căruia îi pasă de alți oameni. Este o calitate atât de rară, mai ales printre politicieni, încât ar trebui să o înțelegem, să o prețuim, să o ocrotim.
Iar acum, alesul. Noul ales al americanilor: acest bufon cu apucături periculoase, împroșcând cu noroi, gata să încalece orice cadavru pentru a se înscăuna. Renunțând la bun-simț, la decență, la empatie, la rațiune.
Alesul: acest miliardar de bani-gata, fraudând – în aplauzele mulțimii – în relația cu Fiscul, în stare de orice, absolut orice, pentru putere. Decăderea de la Obama la Trump este atât de brutală încât merită o reflecție mai îndelungată. Să medităm.
Și cine are dreptate în cazul Trump? Au dreptate cei care au pierdut pariul cu globalizarea. Au dreptate americanii din orașele mici și mijlocii care se simt frustrați, umiliți, uitați, despărțiți de coridoarele mari ale puterii.
Au dreptate cei care susțin că establishment-ul a pierdut legătura cu poporul. Au dreptate cei care au văzut aroganța în forma continuată a doamnei Clinton. Au dreptate cei care s-au săturat de acele mijloace media care îi tratează de sus, ca pe niște irecuperabili.
Au dreptate cei furioși, au dreptate cei excluși, au dreptate cei care își vor slujbele înapoi, au dreptate cei care speră că America va fi din nou mare.
Dar! Există o limită în dreptatea lor, iar acea limită a fost cu mult depășită. Donald Trump nu este doar un bufon, este și un escroc deosebit de periculos.
Iar acești oameni – care și-au legat speranțele de el – au fost trași pe sfoară. În afară de asta, mai vedem și că toate eforturile de a aduce o minimă omenie în discursul public nu au ajuns la zeci de milioane de oameni.
Ei nu au taxat un misogin. Ei nu au taxat un xenofob. Ei nu au taxat un rasist. Ei nu au taxat un sexist. Ei nu au taxat un mitoman. Ei nu au taxat un șarlatan. Ei nu au taxat un demagog. Ei nu au taxat un om corigent la morală. Ei nu au taxat ignoranța sa abisală.
Ei nu au taxat lipsa sa de diplomație. Ei nu au taxat lipsa sa de tact. Ei nu au taxat vizibilele sale derapaje, care sunt de competența psihiatrilor. Ei nu au taxat narcisismul. Ei nu au taxat grobianismul. Ei nu au taxat prostul-gust. Ei nu au taxat curvăsăria.
Zeci de milioane de oameni le-au girat, iar acum toate aceste orori intră – en fanfare – la Casa Albă și se vor răspândi prin lume. Zeci de milioane de oameni au validat, au legitimat un măscărici cu gura mare, care are soluții minune, care rezolvă, care știe el mai bine.
Am mai văzut oare un asemenea scenariu în istorie? Desigur. Hitler a ajuns la putere tot prin alegeri, carevasăzică democratic. 1933 este apogeul unei generații crescută în ură și spirit revanșard.
Acum e altfel: acea generație nu este a tinerilor, este a părinților și a bunicilor acestor tineri (la fel ca în Marea Britanie). Avem motive să ne temem? Este democrația americană suficient de puternică încât să țină în frâu un scelerat cu poftă de joacă pe la butoanele colorate? Vom afla, dar era mai bine – era mult mai bine – să nu fi ajuns niciodată până aici.
Au trecut douăzeci și șapte de ani de la căderea Zidului de la Berlin și lumea se va umple din nou de ziduri. Sunt niște ghetouri ale celor care cred că au învins. Dar de câte ori se ridică un zid pierdem toți, pierde până și ideea de om.
Aceste alegeri arată și cât de mare este prăpastia între audiența acelor media care n-au avortat valorile iluminismului și ceea ce e adânc și profund în natura umană: pofta de ignoranță, pofta de iluzie.
Oamenii nu îl aleg pe cel mai bun – asta este o naivitate. Îl aleg pe cel care îi minte cel mai frumos. Iar aceasta este singura calitate remarcabilă a Președintelui Trump: vinde sclipitor.
Donald Trump e pe jumătate un Mesia de teleshopping, pe jumătate un pastor cu pușca în mână.
Nu e deloc greu să ți-l imaginezi pe Donald Trump traversând istoria la braț cu cele mai greșite și mai abominabile dintre ideile speciei noastre. Nu e deloc greu să ți-l imaginezi susținând sclavia și opunându-se oricăror drepturi acordate femeilor (ele sunt bune doar să fie trase de pi*dă, n-ați uitat, da?).
Nu e ușor să ți-l imaginezi pe acest gigantic impostor trișând în orice situație de viață. Totul pentru profit. Să nu ne amăgim, visul american s-a sfârșit.
Iar americanii, altfel oameni pragmatici, au ratat totuși amănuntul că, înaintea politicienilor, oamenii de afaceri i-au grăbit sfârșitul. Au dreptate să ceară socoteală, dar e ca și cum ai certa păpușa că e păpușarul beat.
Fără echivoc: în America s-a întâmplat o tragedie. Ea nu a venit de nicăieri, ea a crescut în zeci de ani de greșeli. Și din nou – la nesfârșita răscruce a hoților cu naivii – un miliardar și-a luat angajamentul că îi va salva pe cei săraci, iar ei l-au crezut.
Trumpizarea este de aceea – mai mult decât despre orice altceva – o necesară aducere aminte a limitelor naturii umane. Să nu mai credem că suntem altceva decât suntem. Și va fi tot mai rău.
Iar în loc de încheiere, las aici o întrebare și un răspuns dintr-o piesă de-a lui Teodor Mazilu.
– Poate omul să fie atât de ticălos?
– Poate.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
