Liniștea. Ceva ce-mi lipsește tot mai acut, în ultima vreme. Dacă oi fi avut-o vreodată, cu adevărat. De căutat, știu că am căutat-o mereu. Mi-am dorit-o. Am tânjit după ea când viața părea a mă smulge brutal mie însămi. Liniștea. Un loc al meu, micuț, intim, luminos, cald. Un loc în care, măcar din când în când, să pot sta eu cu mine însămi. Cu gândurile mele. Cu lacrimi și DORURI. Cu câteva flori. Cu cuvintele ce m-au pus, întotdeauna, la loc, de pe unde mă va fi împrăștiat traiul bezmetic de zi cu zi.
Liniștea. O stare necesară, un răgaz. Un zbor în plus pe cele mai înalte și mai ale tale ceruri din câte vor fi fiind. Se spune că, dacă ai liniște interioară, nimic din afară nu te poate destabiliza. Nu cred. Un lichid într-o sticlă. Nemișcat. Până când un zgomot oarecare, o vibrație rătăcită transformă nemișcarea într-un abia perceptibil tremurat, transformat rapid în agitația ce tulbură totul. Chiar dacă lichidul nu are nicio legătură cu ceea ce se întâmplă în exterior. Sau nu ar trebui să aibă. Dar cum să rămâi liniștit, și calm, și limpede, când din exterior nu contenesc loviturile? Cuvinte urâte, tonuri răstite, reproșuri permanente și niciun gest de mulțumire, de respect, de bine… Și tu – undeva, pe-acolo pe unde-ți târâi clipele, mințindu-te că trăiești, renunțând la tine, la vise, la DORURI, în numele unui „bine” ce-ți rămâne străin, neînțeles, departe. Un „bine” căruia i te sacrifici, cu o condamnabilă inconștiență, până la anulare.
Liniștea. Pe care m-am săturat s-o aștept de la cei din juru-mi. Pentru că am obosit să aștept să mi se întoarcă înapoi gesturile, respectul, răbdarea. Sunt doar un om, nimic mai mult. Încerc să fac față onorabil obligațiilor zilnice; să fiu cât se poate mai bine mamă, fiică, soră, prietenă. Sunt bună, sunt rea, sunt exact așa cum sunt. Om, spuneam. Și, ca atare, cred că am dreptul la un spațiu – fizic sau temporal – doar al meu, măcar din când în când. Să dorm, să citesc, să scriu, să lenevesc, să fac exact ceea ce vreau, când vreau și dacă vreau. Cer prea mult? Se prea poate! Dar am nu numai dreptul, ci mai ales obligația de a fi eu însămi, pentru mine, pentru fiul meu, pentru sufletul meu. Iar micile răgazuri, nevinovatele și tot mai rarele răsfățuri pe care mi le permit, mi le ofer fac parte tot din mine însămi. Greșesc, atunci, că nu mai permit nimănui să se atingă de ele, să-mi dea „sfaturi”, să-mi spună ce, cum și când să fac ceva anume? Cred că nu!
Așadar: Nu-s păpușă, nu-s de gumă, sunt majoră și vaccinată! Lăsați-mă în pace, vă spun! Păstrați distanța regulamentară! Că mușc…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Doctoratul nu mi-a adus respectul pe care l-am câștigat când mi-am cumpărat un Mercedes-Benz
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
