Nu știu de ce am înclinarea să cred că uneori și Dumnezeu se minunează de răbdarea unei mame, de iubirea ei necondiţionată, de tandrețea mâinilor ei atunci când, avându-și copiii în preajmă, face prăjituri! Permanenta atenţie distributivă a mamei poate fi invidiată de orice controlor de trafic cu mare experiență.
Noblețea noastră, atunci când o avem în calitate de oameni adulți, o datorăm, cel mai adesea, mamelor și a felului în care simţim fiinţa lor pulsând în ființa noastră, în momentele cruciale din viață. Cred că cel mai îndelungat exerciţiu al iubirii, singurul dezinteresat, este al iubirii materne. Abram Lincoln, vorbind ca președinte al SUA, le spunea reporterilor aflați la o importantă întrunire politică: „Tot ceea ce sunt și sper că voi fi se datorează îngereștii mele mame.” Desigur, Lincoln a avut o înaltă ținută morală, însă nu cred să existe pe lume un om, chiar și cel mai degradat dintre câți pot fi imaginați, care să nu aibă, fie şi în doze mici, o urmă de înduioșare atunci când e vorba de propria mamă.
Am văzut de multe ori cum colinda tristețea în privirea mamei mele, cum își astâmpăra emoțiile, abţinându-se să nu plângă, de teama de a nu mă întrista și când mă gândesc în câte dăți nu m-am abținut eu să nu mă podidească pe mine lacrimile și uite așa, evitând a mă emoționa, am crezut că sunt suficient de puternic, că nimic pe lumea asta nu mă mai poate doborî, că nicio asprime a vieții nu îmi va pleca încurcat privirile, dar e îndeajuns o singură pâlpâire de gând, acela că, odată, mama, obosită de atâtea griji, va trebui să plece, pentru a mă sensibiliza atât de profund, încât să ajung a înțelege că noblețea inimii noastre este dată de cantitatea amintirilor frumoase și înduioșătoare legate de ființa mamei.
Acum doar intuiția poate să îmi spună cum e atunci când suntem aproape de-o seamă cu veacul care ne-a născut, bătrâni cu pașii ezitanți, cu amintiri cât pentru un roman de o mie de pagini, sintetizăm duioşia esenţială a propriei vieți în câmpul semantic al unui singur cuvânt: mama! Nici nu bănuim câtă îngrijorare, câte lumi, câte temeri, câtă tandrețe și speranță, câte rugăciuni nerostite adăpostește inima unei mame, atunci când îi spune propriului copil: ai grijă de tine!
Mamele, din orice colț de lume ar fi, prilejuiesc mereu întâlnirea cu propriul nostru înger. Aș fi chiar înclinat să cred că mediul optim al manifestării lor, al îngerilor, este în inima unei mame.
A ierta este condiția prealabilă a îndrituirii noastre de a cere, la rândul nostru, iertare. Ceea ce nu putem ierta, nu putem iubi nicicând. Nu cred că există o cale mai frumoasă de a asimila lecția iertării decât aceea de a ne însuși, privindu-ne mamele, actul elementar al unui minunat transfer de bunătate în toate momentele în care suntem ascultați, chiar și la vârste adulte, cu infinită răbdare, atunci când răbdarea noastră a capitulat de mult în faţa tuturor nedreptăților de orice fel.
Poate că ar trebui să ne oprim din alergătura bezmetică de fiecare zi, să ne tragem sufletul, să respiram adânc, lăsând în seama unui mâini, invizibile, preț de câteva ore, grijile care ne subjugă bucuria de a trăi mai simplu. Și dacă reușim să facem asta, să gasim și timpul și tihna pentru a mai sta de vorbă cu mamele noastre. Ascultându-le, fără a le întrerupe, ne-am dumiri mai repede că nu rămân din alergătura noastră zilnică decât acele momente pe care le-am petrecut cu cei care clădesc, puţini la număr, edificiul nostru afectiv. Nu este oare ferciriea, în cele din urmă, doar o colecţie a clipelor în care am ştiut să zâmbim, să râdem și să iertăm?
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
