Problema pe care o ridică patrupedul este că, în faţa lui, nu te poţi ascunde. Nu te poţi preface suflet bun, dacă tu eşti mai negru decât el în cerul gurii. Nu te poţi preface generos, neinteresat, iubitor şi de încredere, pentru că un câine te miroase, te simte şi după cum te mârâie, înţelegi fără echivoc că nu ai cum să-l păcăleşti. Acum, dacă stăpâna lui, mult mai naivă şi mai nepricepută la oameni, rămâne în admiraţie în faţa ta şi a a dulcilor tale cuvinte care i se preling, tot mai indecent, pe curbele corpului ei tânăr, şi te crede, primindu-te fără îndoieli în viaţa ei, atunci patrupedul, înţelept, va înceta să te mai mârâie, poate te va lăsa şi să-l mângâi, ocazional şi prudent, însă ochii săi nu vor înceta să spună adevărul despre tine. Păcat că oamenii nu înţeleg aproape niciodată nimic din toate astea.
Ei, aşa el, gelos pe cine se apropie prea multe de mine, justifică, picată parcă din lună, stăpâna comportamentul câinelui său. Nu a înţeles nimic din faptul că atunci când toţi i-au întors spatele, privind-o cu dispreţ din cauza unor întâmplări în care a fost târâtă fără vrerea sa, numai câinele i-a rămas alături să-i lingă rănile sufletului. A uitat că oamenii ştiu să mintă frumos. Acum se lasă purtată de noua melodie a sufletului pe care prezenţa acestui el i-o susură cu viclenie la ureche.
Însă câinele tot nu-l iubeşte. A încercat să-l încânte, aşa cum atât de repede reuşise cu stăpâna sa. Se spune că oamenii te țin minte atunci când le oferi ajutorul fără să îl ceară. La fel și animalele. La un moment-dat câinele a dezvoltat o boală. Personal l-a dus în toiul nopții la clinica asta non-stop, ca să fie tratat de urgență de mâini pricepute. Câinele l-a privit cu recunoștință după asta, însă nu s-a lăsat cumpărat. E mult mai simplu să cumperi oameni, decât câini, reflecta el amuzat oarecum de relaţia sa cu cele două fiinţe, femeie şi câine.
Şi, într-o zi… l-a pierdut. I-a dat drumul într-un parc, departe de casă, s-a urcat în maşină şi dus a fost. A venit plângând acasă, neconsolat. Şi ea… ei, bine, ea l-a consolat. Și-a înghițit lacrimile, și-a plâns pe dinăuntru dorul de patruped, i s-a dedicat cu trup și suflet bărbatului de lângă ea.
Nu foarte târziu, însă, plictisit de atâta dedicație, el a trecut mai departe, fără să-şi ia rămas bun.
Câinele știuse, micul animal simțise, o avertizase… Acum, fără amândoi, a decis să-și caute alt partener de cursă lungă. Tot cu patru lăbuțe… Oracolul ei. Pentru că cine nu iubește animalele nu poate iubi cu adevărat oamenii.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
