Am trecut de 40 de ani de multă vreme. Nimic nou sub soare, însă sunt surprinsă cât de multe consolări ne găsim în fiecare articol scris în care ni se pare că ne prezintă pe noi, cele care am adunat ani, mai bine decât ne arătăm în realitate. Sau nu. Ne înfățișează așa cum suntem, cu experiențe mai bune sau mai rele și cu lucruri care, acum, sunt îndosariate bine în amintiri diferite. Doar că mereu simt o ușoară exagerare. Evident că am vrea să spunem lumii că există viață și după 40 de ani, că, măcar teoretic, ne simțim la fel, că acum 10 ani nici nu te gândeai la asta și azi parcă vrei să arăți că nu-ți pasă, că totul e formidabil, indiferent ce schimbări simți. Așa și trebuie, să trăiești fără frica trecerii, dar atunci, de ce sărim imediat când primim o consolare dulce cum că avem vârsta desăvârșirii? Cu ce ne folosește să aplaudăm victoria noastră asupra timpului? Și care victorie?
Citiți neapărat și ce spune un bărbat: O femeie de 40 face cât două de 20
Vremurile sunt generoase și ne ajută să rămânem tinere, să trecem mai fără gândul cifrelor ce subjugă orice ființă care a avut de înfruntat tot felul de împliniri sau eșecuri. Si trecerea asta nu mai pare înspăimântătoare, mai ales că nu ne dăm bătute așa ușor, căci asta e ceea ce înveți cel mai bine, cu fiecare zi, să nu mai renunți, să te lupți pentru ce crezi, ce simți, ce ești, ce vrei să fii. Nu ne îmbătăm, însă, cu apă rece, căci ni s-a aşezat în timp, în spate, un rucsac invizibil plin cu de toate pentru toți, din care scoatem, ca dintr-un joben fermecat, soluția potrivită, reușind să uimim lumea din jurul nostru, care nu știe că am devenit ași în tot felul de metode, tocmai uzându-le în sute de încercări care acum sunt aşezate strategic în soluții magice, cât sa ne ajute la nevoie. Experienţele adaugă felului nostru de a fi siguranță aparte, știrbind-o, însă, cu amănunte mai mult sau mai puțin importante, de la caz la caz. Unii ar numi asta farmec, alții nu, deși oglinda e aceeasi, dar ochii aduc diferit ceea ce porți în suflet. Simplu. Tu știi că nu mai ai nevoie de aprecieri în plus; te simți sigură pe tine, ai acumulat multe și, cu siguranță, toate acestea îți vor sări în ajutor oricând ceva te va pune în dificultate. Sau cineva.
Știi când să râzi, cât s-o faci, unde; cunoști eticheta, protocolul, intuiești ce urmează la fiecare discuție cu un interlocutor nou, pentru ca ai obosit de câte ori ai trecut prin acea variantă; îi răspunzi mai repede decât se aşteapta, cu tonul jos, de parcă reciți dintr-o carte pe care o știi pe de rost. Chiar așa și e. Cunoști capitole peste capitole și ai tendința să-ți dai ochii peste cap la insistențele vreunuia care încă n-a bifat nici jumătate din câte știi tu. Dacă o faci, ai coborât de pe piedestal, te asigur. Vei fi femeia aia bătrână care „arată bine pentru vârsta sa” de parcă-ţi trebuie termen de valabilitate când te încăpățânezi să treci prin viață mai bine decât mulţi alţii din jurul tău. El te va cataloga, dacă oricum face asta și cu persoanele de vârsta sa. Eu am auzit mai mulţi tineri făcând uz de sintagma „la anii noștri” decât noi cele care ştim că avem aliat, în primul rând, experiențele adunate. Da, e posibil să ne iubim mai mult, pentru că nu ne mai permitem să facem greşeli, deşi uităm că tocmai pe acelea le păstram într-un sertar de suflet, ascunse bine, chicotind ușor, când le găsim întregi și nealterate.
Femeia din noi uită de vârstă cand își mângâie iubirile, amintirile aventuroase, bairamurile şi chefurile fără obligaţii. Cea de azi, matura responsabilă, se ceartă la fiecare lucru nepermis, uitând că tocmai asta o trimite spre „vârste așezate”. Măcar din când în când de-am scoate fata-femeie, rămasă agățată printre amintiri, și am trimite-o într-o expediție sufletească! Mamă, câte ar descoperi despre sine și nu ar mai umbla cu frica la purtător că trebuie să le fie exemplu celor de lângă ea. Că nu se face! Ba, se face! Merităm un crâmpei de răsfăț de inimă și asta nu ține nici de Spa, nici de coafor, nici de vreun masaj miraculos, ci doar de o nebunie măruntă care să nu te depărteze de esențe. Mi se pare ciudat să te „lauzi” cu cei patruzeci și treaba ta de ani ca și când ei sunt singurii care-ți dau avantaje, doar pentru că ai avut bafta să-i trăiești, când, dacă rămânem singure cu noi însene, vă asigur că toate vom vedea și ridurile în plus și kilogramele – chiar şi cele care-s perfecte – și firele de păr albe, ne vom cântări nesiguranțele și nu știu ce rămâne după ce cernem bine sita.
Dincolo de trecerea fizică și asprimea trăsăturilor, vom ști că, într-adevăr, conștietizăm atuuri pe care, la 20 de ani, nu ți le doreai prin preajmă, căci nu te interesa acumularea, ci doar să fii. Şi erai. Săreai în blugi, cu o cămaşă, cu ochii strânşi a somn încă dus pe picioare, arătându-te lumii liberă şi dornică să iei în piept fiecare lovitură. Acum purtam loviturile în noi și le transformăm în medalii consolatoare, astfel încât să îndulcim treceri şi aşa fireşti. Avantajul asupra vieții, dacă ar fi cu adevărat unul, e că realizezi că nu ai nimic de demonstrat, chiar dacă ești tentat s-o faci, să dai peste nas și să explici de ce nu eşti impresionat de unele lucruri, că te revolți acolo unde deja ştii cât te-au tocit eșuările, sperând ca prin strigătul tău să ajuți pe cineva care n-are chef să experimenteze toate bobârnacele, ci îi e suficient unul singur sau doar al tău. Și mai știi ceva, că indiferent de cum ne privesc cei tineri, nouă nu ni se scade din vârstă, dar nici lor nu li se opreşte vremea. Ne trece tuturor. Nouă spre Dumnezeu știe ce, iar lor spre ceea ce nu înţeleg azi. Vor realiza că nu se schimbă nimic, decât nişte numere și, câte ceva pe ici, pe colo, că deh, de aceea se zice patruzeci-cincizeci și nu douăzeci. Matematica e mereu neplăcută. Dar vor vedea că la fel numeri, la fel împarţi, aduni, scazi și că nu te va uimi nicio fotografie în care arăţi bine, căci te simţi bine, eşti recunoscător și deja cam ştii cum stai cu contabilitatea lucrurilor adunate, căci ai pierdut prea mult ca să nu apreciezi ce ți-a rămas.
Veți fi surprinse, dragile mele, că poți fi iubit la fel, la fel tremuri de dor, iar dacă ești părăsit, zău dacă nu te-ntorci, în timp, când ai mai păţit-o și când poate nu se creau atâtea tipare cum că gata „vremea ta a trecut și trebuie să lași loc loc altora”. Lași, mai cu strângere de inimă, dar lași și te lupți să înflorești, nu să-ți plângi de milă. Iar dacă totuși cazi, altfel te reclădești pentru că sigur ai și proptele adevărate în jur, care nu te vor lăsa să agonizezi. Ah, că ţi se scurtează timpul de a găsi panaceul durerii? Că te dau peste cap responsabilităţile și grijile, că uneori eşti acritura de serviciu și simți nevoia să te explici? Tipologii. Firi. Nu vârsta. Vârsta se duce, se trăieşte, senin, cu acceptare, fără nevoia de cosmetizare aiurea, chiar şi prin cuvinte dulci. Fără bisturiul care ajustează ce nu ne convine.
Iar dacă găsim soluția trecerii confortabile, să nu ne mințim frumos că suntem mai bune decât cele de douăzeci de ani. La ce ne-ar folosi să ne-o spună cineva sau s-o spunem? Și noi am fost de 20. Și am fost perfecte. Viaţa a plusat, a pus 20 de ani peste cei buni. „În plus” e mai mult, „în plus” e mai bine, „în plus” e realitatea. Alta n-ai. Şi e teribil de frumoasă. Arat-o lumii fără frică. Vor învăţa toți că nimeni nu scapă de asta și nici nu-i nevoie, că nu e un capăt de țară, și că e un privilegiu pe care unii nu-l au, din păcate.
Sunt singura nebună de pe pământ care nu s-ar întoarce acolo nici dacă i s-ar garanta zero riduri și tinereţe fără bătrâneţe. Vorbele rele circulă la orice vârstă. Cele bune la fel. Aprecierile sunt în ochii privitorilor, gura va spune ceva, mintea va rosti în sine altceva, nu te lăsa păcălit. Arată că nimic din ce gândeşte celălalt despre trecerea ta nu te deranjează. Nu mai eşti cea de ieri, iar față de mâine, vei fi multumiţă cu cea de acum. Gândește-te la mâine ca la azi și o să-ți placă.
Părerea mea nu contează, sunt doar cuvinte, niște cuvinte care se anulează în substrat, dacă le analizezi; vei vedea că nu despre vârste vorbesc. Fiecare secundă care trece așază pe noi întâmplări. Unii le vor vedea pe chipul tău mereu, alții nu vor ghici și sunt și cei care vor ști că ai supraviețuit chiar și când te-ai afundat în morcilă. Puțini trăiesc fără griji. Ciudat, nu-mi plac motivaționalele, nu cred în oameni care îmi spun ce să fac.
Eu însămi sunt monument de greșeli ale vieții, am făcut toate relele posibile, am eșuat și clacat grozav. Nu spun nimănui cum să-și trăiască viața, ar fi nepotrivit, dar sunt conștientă că nu mă înalță texte cum că sunt mai bună ca una de douăzeci sau că abia acum ştiu cine sunt. Norocul oricui să descopere asta la orice vârstă; nu ține de etape. Alții nu află niciodată. În plus, trecerile îți dau posibilitatea să repari, să te aduni, să înveți din ce ai trăit.
Eu mi-am întâlnit marea dragoste după ce am împlinit 35 de ani și am înțeles mai bine cum e cu timpul, vremurile și etapele. Totuși, dacă există ceva care se schimbă cu adevărat e că, întotdeauna, un om trecut de 40 de ani îi va iubi mai mult pe cei din jur, pentru că oricum se simte și trăiește ca individ în parte, el ȘTIE că trecutul pare cât o clipă, iar viitorul poate sta într-o stea pentru cei dragi. La 20 de ani… pericolul nu există; imprevizibilul e tradus prin aventură, nu fatalitate. Acum e moda fotografiilor. Oamenii își fac poze multe, în fiecare secundă, și într-un fel e chiar bine, eu n-am avut acest privilegiu, am tare puține. Însă acum privesc în albumul vieţii mele şi simt cum mă urmăresc la fel. Aceiași ochi, altă privire.
Pe Adriana o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
