Consimţim, în joacă, femei şi bărbaţi, la o riscantă înşelătorie când vine vorba de alegerea partenerilor: pretindem că ne plac mai mult cei foarte diferiţi de noi, bazându-ne pe principiul atracţiei contrariilor care se verifică doar în fizică, dar foarte rar în relaţiile de cuplu. Este adevărat că diferenţele stârnesc şi alungă monotonia şi că asemănările prea multe lasă loc plictiselii gri, dar primele ajung o importantă piedică în realizarea comuniunii pe care o înlesnesc cele din urmă.
Oricât de provocatoare în sensul bun ar fi deosebirile, ele generează în timp o dorinţă care corespunde nevoii fireşti de afinităţi: aceea de a încerca să îl schimbi pe celălalt. De unde ar putea să apară altfel această nebunească vrere, cu un imens potenţial distructiv, dacă nu din greşeala dintru început, aceea de a crede că mai bine se adună plus cu minus. Nici algebric nu e o scofală, pentru că plusul se micşorează întotdeauna, ca să nu mai vorbim de faptul că niciodată nu vom putea aduna mere cu prune. Ajung diferenţele naturale dintre bărbaţi şi femei, ca să mai trebuiască adăugate şi cele de personalitate, comportament, limbaj, aspiraţii, valori sau nevoi.
Dar dintre toate deosebirile, cele mai parşive rămân acelea de personalitate şi educaţie, pentru că ambele pot fi mascate şi ţinute o vreme sub control. Exact vremea bine-cunoscutei cecităţi dintru început. Când, paradoxal, deşi vederea ţi-e mai slabă, ajungi să vezi mai mult decât este. Pentru că atunci creditezi nelimitat, oferi cu generozitate locul de pe piedestal şi mai lipeşti o pereche de aripi noului idol, buimăcit de norocul care te-a lovit. Doar că, dacă alegerea a fost făcută fix pe baza diferenţelor buclucaşe despre care vorbeam, nu trece mult şi îngerilor începe să le cadă tencuiala, iar refacerea iluziei este muncă de Sisif.
Aşa că, de ce n-am ţine cont, dacă nu de ceea ce spun bătrânii, măcar de ceea ce spun cei cărora le place să-şi bage nasul pentru binele ştiinţei în cauzele eşecurilor relaţiilor de cuplu. Care susţin că dacă n-ai mare lucru în comun, n-ai nici măcar o mică şansă să îmbătrâneşti, şi fericit pe deasupra, lângă alegerea făcută doar cu inima. Cât poate fi de plicticos, la o adică, ca cel de lângă tine să fie constant în atitudini şi să n-ai a face faţă schimbărilor bruşte de macaz comportamental când ţi-e lumea mai dragă? Cât de anost o fi să vorbeşti aceeaşi limbă, să ai aceleaşi gusturi, să preţuieşti aceleaşi lucruri? Şi cât de monotonă să fie oare repetarea bunelor obiceiuri de cuplu, ori cât de desuete au putut ajunge respectul, bunul simţ şi buna creştere?
Cum instinctul de conservare intră în hibernare în săptămâna chioară, poate nu e târziu pentru cele care au păţit-o să-şi amintească două lucruri importante: că niciodată nu poţi avea ce nu există şi nici nu poţi pierde ce n-ai avut. Cât despre adrenalina vărsată în sânge de nepotrivirile majore, parcă prea e verde și are gust de fiere, aşa că mai bine spuneţi pas.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
