Madame Nathalie stătea la câteva case de noi. Era un soi bun, din ăla bob-de-bob. Tatăl ei, un inginer francez, venise la invitaţia lui Anghel Saligny să inspecteze structura de rezistenţă a podului de la Cernavodă. Secretara lui Saligny îi arăta zi de zi detalii tehnice de construcţie ale fiecărui stâlp de susţinere, până când, pe la ultimul stâlp, a luat-o de soţie. Pe atunci, secretarele aveau pensionul şi facultatea şi tot frumoase erau. Saligny era bătrân şi o angajase pentru că era isteaţă, vorbea franţuzeşte, purta pălăriuţe cu borul mic şi zulufii răsfrânţi, dar atârnase mult şi faptul că-i răsfăţa privirea . Nu numai că-i ţinea o evidenţă strictă a tuturor lucrărilor în construcţie, dar se deplasa şi pe şantiere să inspecteze stadiul şi-şi nota în carneţelul cu semn de carte ciucure gălbior, fiecare fază de execuţie. Se descălţa apoi de cizmele cu noroi, scotea salopeta beige, pufoaica şi după duş, era prezenţa feminină cea mai agreabilă din toate birourile. Pentru că avea braţele fine, drepte, albe, apărate de soare, purta rochii fără mâneci şi decolteu en-coeur, ceea ce era o notă de îndrăzneală la acea vreme. Fiind cea mai destoinică şi harnică, Saligny o alesese să-i prezinte podul în detaliu inginerului francez care, impresionat de franceza impecabilă a ochilor ei migdalaţi, a luat-o cu el la bine şi la rău.
Nathalie venise pe lume într-o casă boierească, în care acum este un Cazinou, dar înainte de asta a fost casa Legaţiei Ruse. A făcut pensionul şi Facultatea de Farmacie. Tatae îmi spunea că era aşa de frumoasă că odată, în timp ce era ea în poartă, a trecut un camion plin cu ruşi şi cu şofer fustangiu, care s-a lovit de o căruţă de pâine. Pâinea fiind pe cartelă, a dispărut una-două în mâinile curioşilor. Dacă eu aş fi fost Tatae, aş fi îndrumat-o să stea în fiece zi în poartă. Ar fi găsit lumea pâine la liber . O dublă avea atâta pâine în ea încât ar fi hrănit o familie tipică de Anuar Statistic. Plus că s-ar fi găsit şi o mulţime de creioane pe jos. Ruşilor le era, na, tare dor de casă şi de liubovnicele lor. Li se dădea, la fiecare două zile, câte o carte poştală şi un creion. Când treceau pe stradă, copiii strigau după camioane “davai karandaş”, nu tu “pajalusta” nu tu “please” şi se trezeau cu creioane de toate mărimile, dar de aceeaşi culoare. Neagră. Cărţile poştale nu le aruncau, deşi ar fi putut fi folosite şi la noi. Limba rusă începuse să se strecoare obligatoriu în şcoli. Aşa-mi spunea Tatae.
Madame Nathalie s-a căsătorit tot cu un inginer. Paul (Pol, pe limba ei). Eu i-am apucat pe amândoi la pensie şi când deja aveau casă cu chirie pe strada noastră. Madame Nathalie făcea borş. Cel mai bun şi cel mai curat din oraş. Lumea o ştia de farmacistă şi o farmacistă nu amestecă niciodată Separanda cu Koprolul. Piticul ăla cu fes şi cu opaiţ mi-a mâncat mie zilele. Cum culegeam o fructă de prin copacii vecinilor şi eram adus de urechi acasă, pe dată venea piticul, duşmanul fructelor nespălate.
Nici eu, nici frate-miu nu suportam untura de peşte. Vizavi de noi era un bufet de mare clasă, care făcea mici după reţeta originală a lui Tică Preoţeanu. La câteva zile, la noi se mâncau mici aşa, ca de-un apetit, cu moft muncitoresc. Într-una din zile, după masă, tata a luat ziarul şi a citit vădit îngrijorat că în mititei s-ar găsi nişte larve, cărora, numai untura de peşte le vine de hac. Aşa am învăţat eu, că după orice festin cu mititei, urma calvarul lingurii cu untură de peşte. Eu ca eu, da’ frate-miu mai mare? Tot clăpăug la minte?
Tiiiii, ce tare s-a bucurat frate-miu că m-am născut. Avea să scape de corvoada de a merge în toiul jucălăului la pâine, la borş, la Alimentara. A avut ceva de aşteptat până am răsărit eu din scutece, dar a meritat, pentru că am preluat ştafeta. Numai că, la Madame Nathalie, începusem să mă duc de plăcere. Învăţam franceza cu ea. Aproape în fiecare zi mă oprea să ascultăm la magnetofon lecţii de franceză. Imi repeta şi explica fiecare cuvânt. Şi scris şi oral. Mi-a folosit mult la facultate, dar după aia, nefiind c-o franţuzoaică sadea, am cam uitat cum se spune “te iubesc” în franţuzeşte.
Toate necazurile pe care le aveam eu la 10 ani erau aşternute, cu bucurie sau lacrimi, pe banca de sub cireşul din curtea lui Madame Nathalie. Mi s-a furat undiţa, pac la Madam Nathalie! Mi-a sărit lanţul la bicicletă, pac la Conu’ Pol! Părinţii erau la serviciu, iar Mamae cu Tatae aveau mereu de împărţit ceva, deşi nu am o idee ce-şi pot împărţi şoarecele şi pisica. Jambon era un zăpăcit de câine. Pe cât se bucura el de mine când mă vedea şi sărea ţopăind pe cămaşa mea, pe atât se întrista mama când veneam cu hainele fâşii.
Jambon a reuşit într-o zi să iasă pe poartă. S-a întâlnit c-o maşină. Maşina a rezistat. Atâta am plâns în braţele Madamei Nathalie şi atâtea mângâieri ce-am luat eu în ziua aceea, că de la Ilinca încoace, n-am mai primit asemenea răsfăţ. “Mugur de Cais, mi-a spus Madame Nathalie, Jambon a plecat pentru că şi acolo sus sunt copilaşi cu care trebuie să se joace şi case care trebuie păzite”. Greu mi-era fără Jambon, dar părinţii, mai ales mama, rămăseseră neînduplecaţi în a mai lua de suflet un căţeluş. Nu-mi arătau, dar simţeam că şi ei îl regretau pe dulăul de Jambon. La o nouă şedinţă de franceză, de sub banca din curte a apărut un ghemotoc. Ochii aceia superbi, migdalaţi, ai lui Madame Nathalie mi-au întâlnit privirea plină de bucurie. De atunci, vizitele mele se triplaseră: când la franceză, când la Ghemotoc, când la borş. Pol şi Nathalie îşi alcătuiau programul după orarul meu. Scoteau din frigider îngheţata de ciocolată făcută în casă, încă de cu vreme, să n-aibă ace de gheaţă, dar nici ciorbălău să nu fie. Era untoasă şi se lipea ventuză de mine pentru că avea în ea ciocolată rasă de la Paris. N-aţi mâncat aşa ceva! Doar dacă-mi scrieţi, ca să vă dau reţeta.
Cu toată afecţiunea lui Ghemotoc, mâhnirea mi-a trecut greu, cum de altfel, mi se parea că şi anii nu se fac mai mari, mai repede. Fratele meu era deja în vorbă serioasă cu Simona, iar eu, adolescent fiind, rămăsesem tot cu mersul la borş, la pâine, la Alimentara.
M-am dus în ziua aia la M-me Nathalie. Aveam de învăţat lecţii de franceză. Cuminte, pe banca de sub cireş, o aşteptam să apară în uşă cu capotul ăla de mătase. “Franceza nu se vorbeşte, cavalere, dintr-un halat şi-un şorţ”, spunea ea. Eu nu sunam, nu băteam în geam, nu eram invaziv. Aşteptam întotdeauna cuminte, pentru că ştiam că şi Pol are nevoie de un suflet, doar nu eram eu singurul…
A apărut Pol, grav, cu ochii înroşiţi de plâns. “Cavalere, Nathalie a mea a plecat dintre noi. Azi dimineaţă, la spital. Ştia că trebuie să vii şi mi-a lăsat un plic pentru tine. Desfă-l, te rog! ”
“Dragă Mugur de Cais,
Plec acum sus, au ciel, pentru că am fost chemată de un cavaler mai mic ca tine, care are nevoie de-o mângâiere şi de-o vorbă bună, chiar şi în franceză. Ai tu grijă de Paul al meu şi mai treci din când în când, pentru a-i alunga singurătatea. Mereu mă ruga să-i povestesc ce tot vorbesc atâtea cu tine. Are acum cine a-i spune un necaz ce-l macină, sau o bucurie de-o fi de-o notă bună sau de prima ta dragoste. Regret atât de mult că n-am apucat să citesc în ochii tăi sclipirea cu steluţe pe care ţi-o anină dragostea în priviri şi nu poţi scăpa de amintirea ei o viaţă. Simt că eu aşa am fost pentru Paul şi el pentru mine. Noi n-am avut copii şi tu ne-ai înseninat zilele. Roagă-l pe Paul să mergeţi într-o zi la Ilinca, nepoata mea. Tu ştii acum multă franceză şi poate că neastâmpărata aia mică o avea mai multă înţelegere cu tine decât am putut să-i insuflu eu, că prea o răsfăţam în dantele şi-n chocolat de la unchiul meu, le parisien.
L-am rugat pe Paul să-ţi pregătească o sticlă-două din ultimul borş făcut de mine. El nu mai are nevoie.
Vă las cu bine pe lumea asta, dragii mei,
Nathalie”
Iat-o şi azi în suflet la mine!
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
