Ne cunoaștem de-o viață, noi două, și suntem prietene de-o veșnicie. Eu o știu pe ea, ea mă pe știe mine. Când vorbim, mă-ntreabă doar atât: Ești bine?
Și-mi dau seama cât de greu mi-e să răspund la întrebarea asta.
Pe de o parte, e clar că nu mi-e BINE, cum cred eu că ar putea fi, și nici n-are cum să-mi fie bine, din moment ce umblu în permanență, zi și noapte, cu un cuțit imaginar înfipt în spate, al gândului care mă macină și de care n-am cum să scap în vreun fel (sau am?).
Pe de altă parte, comparând situația în care mă aflu nu cu viața altora, ci cu a mea proprie, acum trei sau patru ani, sunt nu bine, ci incredibil, inimaginabil de fericită.
Și-atunci de ce mi-e atât de greu să mă declar măcar mulțumită de viața mea de acum? De ce am tendința nefastă de a compara mereu prezentul cu o fericire ideală, viitoare, pe care mi-o imaginez, o visez, o aștept și o doresc de-o viață, dar despre care nu știu nici dacă va exista vreodată, nici dacă este chiar așa de ideală cum o prevăd eu? De ce nu compar, mai bine, fiecare clipă mulțumitoare pe care o trăiesc cu cele mai rele prin care mi-a fost dat să trec sau cu cele îngrozitoare, despre care știu prea bine că sunt posibile în viața oricui, dar de care am fost ferită până acum de destin? De ce sunt aproape incapabilă să mă bucur de ceea ce trăiesc azi, care uneori e bun, frumos, extatic chiar, și-mi amăresc sufletul gândindu-mă mereu că ar putea să-mi fie și mai bine ca acum? Iar acest mai bine imaginar nu face altceva decât să-mi distrugă în permanență prezentul.
Analizând (cum fac mereu, inutil de altfel, dar asta e altă discuție), mi-am dat seama că s-ar putea ca rădăcina nefericirii mele continue să stea nu numai în firea mea înnăscută, taciturnă și depresivă. Ei i s-a adăugat, ca fiecăreia dintre nefericirile mele, educația pe care am primit-o în copilărie. Mi s-a insuflat în permanență ideea că distracția, gluma și râsul sunt rele, nepotrivite, demne de dispreț, numai omul serios și profund, care face lucrurile din obligație, indiferent cât de stupid sau găunos ar fi în seriozitatea și lipsa lui de umor, este omul care merită respectat. Am fost învățată (sau am învățat prin imitație) că nu dă bine, ba chiar denotă un soi de prostie, de ușurătate, de superficialitate, să citești o carte distractivă, să vezi un film haios sau o comedie la teatru. Iar oamenii care au prostul obicei să facă glume și miștouri, cei care sunt de obicei iubiți de prieteni, sufletul petrecerilor, sunt, de fapt, niște clovni triști, care nu merită să fie priviți decât cu dezgust și superioritate. Mai mult, inteligența înseamnă, fără doar și poate, seriozitate, încruntare și nefericire, iar orice lucru făcut cu plăcere, iar nu dintr-un simț acut al datoriei, își pierde automat din valoare. Omul nu trebuie să fie vreodată bucuros, numai încruntarea dă greutate vieții. Singurele lucruri pe care ai voie să le savurezi în viață și în fața cărora părinții nu mi-au pus niciodată opreliști au fost cititul și mâncarea. Cititul mi-a adus nenumărate clipe fericite, însă mâncarea mi-a distrus viața…
Da, chiar așa am fost eu educată. Nu mi s-a părut nimic ciudat în asta, din moment ce se potrivea perfect cu firea mea introvertită și cu sprânceana care mi se ridică și acum involuntar când simte cea mai mică imperfecțiune. Așa că mi-am făcut un obicei din a fi veșnic nemulțumită, obicei transformat în ani într-un șuvoi neîntrerupt de gânduri negative automate, care mi se învârt neîncetat în cap. O mare parte din viață mi-am trăit-o având un sentiment clar, extrem de neplăcut, de nepotrivire, de jenă. Oriunde mă duceam, orice făceam, cu oricine aș fi fost alături, undeva, în adâncul sufletului, exista o lipsă, care-mi arăta că nu e locul meu acolo unde mă aflu. Îi judecam pe oameni la fel de intransigent cum mă judecam pe mine însămi și le găseam tuturor lipsuri, iar mie mi le găseam pe cele mai multe. Nu e că n-aveam dreptate în judecata mea, bineînțeles că toți avem defecte, dar nu-i ăsta scopul vieții, să cauți defectele altora. Oamenii trebuie acceptați și, eventual, iubiți așa cum sunt, chiar și ăia care nu-ți plac. Fiecare suflet de care te lovești îți transmite, până la urmă, ceva, bun sau rău. Viața în sine n-o poți trăi decât dacă-i accepți imperfecțiunile și te împaci cu ele.
Dar tare greu a fost până am învățat toate astea. Abia după ce am ajuns să nu mai am nimic și, mai ales, să nu mai simt nimic, să fiu tabula rasa a sentimentelor și a senzațiilor, am început să învăț să mă bucur. Abia după ce am rămas numai om, mulți ani, îngropând, anulând femeia din mine și crezând-o moartă definitiv, am ajuns, simțind din nou ce n-am simțit înainte, să mă bucur că trăiesc, că iubesc. Abia după ce am cunoscut un om care mulțumește sincer când se trezește în fiecare dimineață, am ajuns să fiu fericită pentru o bucățică de prăjitură cu morcov sau o cafea fierbinte băută cu soarele-n ochi, la benzinărie. Abia după ce am trăit lângă cineva care reușește să mă facă să râd și când am lacrimi în ochi, am ajuns să înțeleg că nimic nu-i mai prețios în viață decât râsul. Abia acum am învățat să spun te iubesc și mulțumesc din tot sufletul, simțind că mor dacă nu-mi pun inima în vorbele astea și nu le rostesc cu voce tare, răspicat. Și să fiu recunoscătoare că pot s-o fac.
Sunt tare mici și firavi pașii mei pe drumul ăsta al învățării fericirii proprii. Chiar și când trăiesc într-o zi cât alții într-o viață, tot am obiceiul să las gândul ascuns, chinuitor (îl știi și tu prea bine, toți avem câte-un gând din ăsta ascuns și parșiv) să vină și să ruineze totul. Și-atunci îmi pare îngrozitor de rău și mă străduiesc să-mi aduc aminte că, în afară de rău, am avut parte și de zile în care-am putut spune: și dacă mor azi, așa fericită cum sunt, tot n-am trăit degeaba.
Asta înseamnă că, până la urmă, aș putea să-mi iau inima-n dinți și să spun că sunt bine, nu?
Pe Smaranda o găsiţi cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
