La început, am văzut-o ca pe-o iluzie, printre gene… era o lumină portocaliu roşcată, strecurată printr-o linie subţire, desenată, undeva, într-un colţ de geam. Pe urmă, a intrat, ca o hoaţă, pe sub uşă, prelingându-se, mai întâi pe podea, pe pereţi, iar apoi în toată camera. Am deschis fereastra. Florile mele străluceau nefiresc sub stropii bombaţi de rouă.
Păsările, matinale şi zăpăcite de obicei, dispăruseră către nicăieri. Apoi am simţit frig sub tălpi. Ieşisem desculţă pe terasă, aşa cum ieşeam întotdeauna, imediat ce mă trezeam, ca să-mi iau porţia de oxigen, să-mi umplu plămânii cu dimineaţă. Dar aerul era rece şi umed, avea un miros ciudat de rugină amestecată cu bomboane mentolate. Si puţin vanilat, cam… cât o amăgire.
M-am întors în casă, încăpăţânându-mă să rămân cu tălpile goale.
Cafeaua avea, în dimineaţa aceea, un altfel de gust. Era mai bun, parcă, mai aromat, aburul care ieşea molatic din ceaşcă îmi dădea o senzaţie de bine şi de cald. Am adăugat un strop de lapte, cât să-i îmblânzesc un pic gustul tare şi zburlit, iar apoi am sorbit licoarea mătăsoasă închizând ochii. Era momentul nostru de complicitate şi răsfăţ. Liniştea s-a spart brusc atunci când feliile de pâine au început să se precipite, isteric, în toaster.
Lumina aceea galben-roşiatică, asemeni unei piersici pârguite, care apăruse mai devreme în dormitor, ajunsese acum în bucătarie. De afară, se hlizea la mine un mănunchi de solzi maronii dintr-un con asimetric de pin, lipit cu nasul de geam.
Am aşezat cu grijă feliile crocante şi aurii de pâine pe o farfurie albă, cu maci sângerii; apoi am pus pe fiecare felie câte un bob de unt tare, abia scos din frigider şi am mai aşteptat puţin, cât să se topească un pic, acolo unde se atingeau. Mirosul dulceag de pâine prăjită cu unt îmi aminteşte întotdeauna de dimineţile îndepărtate ale copilăriei, de acasă. Şi de mama. Nu aveam toaster pe vremea aceea, dar ea cunoştea o metodă secretă sau, cine ştie?, poate că avea pitită undeva o baghetă fermecată. Îi reuşea impecabil orice, într-un mod miraculos. Nu îmi amintesc ca mâinile ei să fi făcut vreodată ceva greşit. Şi nu sunt subiectivă.
Un pic mai târziu, când am ieşit în stradă cu căţeluşa, am simţit din nou aerul mentolat-vanilat. Pe trotuar, zeci de frunze, jumătate umede, jumătate uscate, se răsteau la mine într-un dans haotic, delirant. Grupuri de nori cu forme ciudate, în zeci de nuanţe, de la alb la gri-petrol, se strângeau mişeleşte pe cer. Lumina galben-roşiatică se dizolvase, umbrele de pe asfalt se dezintegrau, ca o iluzie. Căţeluşa se încăpăţâna, nu mai voia să înainteze. Trăgea înapoi, înspre casă. Ne-am întors. Când am atins clanţa, m-a fulgerat fierul rece şi umed, ca într-o electrocutare. În spatele meu, stropi mărunţi de ploaie se îmbulzeau să mă prindă parcă, din urmă.
A trebuit să accept până la urmă: venise toamna.
Guest post by Roxana Toma
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
