Actorii, artiștii în general, sunt chipul nostru senin, identitatea noastră regală în fața lui Dumnezeu, dar sunt în egală măsură cronicile prescurtate ale timpului în care trăim!
Actorii noștri nu mor, nu mor de fapt niciodată, spiritul lor dăinuie mult dincolo de sfârșitul alcătuirii lor fizice, dăinuie atâta timp cât în noi mai găsim toate ipostazele vieţii noastre: tristețe, bucurie, teamă, speranță, dor, dezamăgire, așteptare. Mi-am imaginat mereu actorii şi artiștii ca pe niște ființe nobile menite a colora simplitatea vieţii noastre, mi i-am imaginat ca pe un licăr plăpând de lumină între două eternități de întuneric.
Noi, oamenii de rând, nu ştim câtă bogăție purtăm, o simțim în interiorul nostru, dar nu știm să o aducem la lumină, de aceea avem nevoie de artiști. Ei se plimbă desculți prin sufletul întregii lumi, o privesc din interior și o aduc în exterior, spunându-ne: iată cât de bogați sunteţi! Iar înzestrarea lor supremă, a artiștilor care ne (în)cântă, este sufletul lor foarte delicat. De fiecare dată când un actor joacă pe scenă, el nu se ascunde, ci se dezvăluie pe el însuşi, cu toate tristețile și penumbrele sufletului, cu toate bucuriile lui.
Figurile cărunte ale bunicilor, jocurile copilăriei, mirosul pământului primăvara la dezgheț, foșnetul frunzelor, farmecul însorit al amintirilor din școală, tandrețea ezitantă a primelor iubiri, întristarea atâtor despărțiri – din asta se compune sufletul oamenilor. Însă doar ei ştiu, actorii, să facă din aceste amintiri un spectacol, plimbând o oglindă uriașă în fața noastră.
Actorii vin pe scenă într-un ropot de aplauze, iar atunci când inima lor obosește, trebuind să moară, ei pleacă în vârful picioarelor, voind parcă să ne întristeze cât mai puțin. Nu știu cu adevărat ce este în sufletul actorilor atunci când mor, dar atunci când le caut fotografiile lor reprezentative, dorind să-i revăd, îi văd mereu zâmbind și apoi nu știu de ce am mereu impresia că, zâmbindu-ne, ei au înțeles ceva ce nouă ne scapă!
Sebastian Papaiani
Actorii comunică în permanență, vorbesc inimii noastre, chiar și atunci când tac, se ascultă pe ei înșişi, ne ascultă pe noi, pentru a ne povesti cum suntem. Ei rămân fără cuvinte doar atunci când îi întrebăm cine sunt, dar nu pentru că nu ar ști, ci tac din teama de a nu ne întrista! Cine știe câtă tristețe zace în sufletul lor, cine știe câte răni, care nu se vor vindeca niciodată, poartă în sinea lor?
Există, poate, o rânduială divină pe care noi, pământenii, nu o înțelegem, poate că există o raţiune și un sens al fiecărei pierderi, dar ea nu va ţine loc absenţei, ea poate cel mult să ne aline sufletul. Nimeni nu moare, cu atât mai puţin artiştii, lăsând în urma lor toate rolurile încheiate. Planurile lor, visurile lor își găsesc împlinirea în altă parte, pe scena îndepărtată a unei alte planete! Cine știe!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
