There is pleasure in the pathless woods (Lord Byron)
Am terminat de şmotruit sâmbătă după-amiază şi, ca de fiecare dată, mi-am permis o privire de ansamblu la sfârşit. (Ok, ghiveciul ăla trebuie dat un centimetru mai la dreapta.) Nu-i rău. (Pe bune, scoica aia chiar îmi strică feng-shui-ul, dacă nu o mut o idee mai în spate. Şi nici abajurul veiozei cu numărul n nu e în poziţie perfect centrală în raport cu postamentul, plafonul şi unghiul de înclinaţie a Pământului…). Mi-am adus aminte de ce îmi spunea Virginia Zeani: „Simplitatea e genială, dar complicaţia e o plăcere fizică.” Aşa şi cu mine. Preamăresc virtuţile rectilinii, curate şi luminoase ale simplităţii. În acelaşi timp, în jurul meu se ridică un interior asaltat de obiecte, de amintiri, de influenţe şi origini contradictorii, din care mesajele ies cârlionţate, curbe, flecare. Ca şi când am plecat concomitent pe mai multe drumuri şi nu am terminat niciunul.
Oricine intră la noi în casă are tot dreptul să spună „cam încărcat.” Şi, admit, nu e încărcat (doar) de la lăzile cu jucării, ci şi de la o sumedenie de obiecte la care nu mă îndur să nu mai ţin, după un model la care nu mă îndur să fac rabat: cel al reşedinţei britanice burgheze – cam multe accesorii, surse de lumini, stiluri. Deasupra uşii e o mică Veneţie. În colţul opus al camerei, propria noastră versiune a unui cabinet de curiozităţi. Un perete trimite cu gândul la Ispahan. Câteva lămpi sunt blue toile (le ador, à propos). Flecuşteţe adunate de pe unde ne-au purtat paşii. Rame cu clişee de fericire păstrate în ele. Cărţi care urzesc o tapiserie cubistă, realizată din cotoare şi margini. Perne cu desene orientale. E o babilonie această încăpere, izvorâtă din gustul a doi oameni (dar mai mult din al meu), un bric-à-brac cu oarece sens şi stil, dar, oricum ai lua-o, un zig-zag pentru ochi.
Eu sunt unul dintre cei care cred că interiorul unei case este prelungirea logică a interiorului unui eu. În consecinţă, ceea ce dă de înţeles casa mea despre mine este eterogen, mozaicat, interesant pe bucăţi şi zgomotos pe de-a întregul. Hmmm… Un specialist în amenajări interioare probabil că s-ar lua cu mâinile de păr, după cum un adept al gândirii clare, albe, chirurgicale sau al discursului matematic ar sfârşi în migrenă. Ciudat este cum, pe măsură ce înaintez în vârstă, predilecţia mea făţişă şi declarată este pentru epurare, limpezime, subţiere, cioplire, defrişare lăuntrică. Paradoxal, pe rafturi şi etajere se mai înghesuie o fosilă, se mai iţeşte o plantă, se mai instalează un nimic cu poveste. Văd cu ochii minţii locul pentru veioza n+1. Trepidez unde să mai creez spaţiu pentru viitorul album de artă. Elogiez felul de gândi, de a pune probleme, de a scrie, de a comunica precum un interior scandinav. În acelaşi timp, mi-ar plăcea să am casa, simultan, caldă şi şarmantă ca un cottage în Dorset, caligrafiată ca o semnătură arabă, confortabilă ca un duplex american. Să aibă şi Orient, şi iz de conac de vânătoare, şi tihna modernităţii. Aşa şi în cap. Ţinta mea sunt ideile simple, cu exact atâtea cuvinte câte le trebuie, cu câte o înfloritură doar unde este cazul, cu final apăsat şi morală subînţeleasă. În revanşă, îmi iese potop de vorbe, de enunţuri agăţate în văzduh, de imagini în eboşă şi de rudimente de figuri de stil. Pasămite, panoul de comandă ar beneficia nu doar de o aspirare sănătoasă şi o ştergere de praf, ci o adevărată rearanjare şi depopulare de balast…
S-ar putea ca din acest talmeş-balmeş intelectual şi spiritual să îmi placă atât de mult un pattern fără de care accepţiunea pe care o dau frumosului ar fi ştirbă: paisley. La jumătatea secolului al XIX-lea, în orăşelul omonim din Scoţia se întâlnesc motivele persano-indiene pornite de la stilizarea unui cedru sau a unei seminţe de mango cu gustul din ce în ce mai pronunţat al Europei burgheze pentru bizarerii exotice, somptuoase. Şalurile de caşmir bordate cu variaţiuni infinite ale acestei forme sunt replicate în târguşorul de nord, iar frunzele ca nişte lacrimi inversate, din care germinează alte formaţiuni vegetal-fractaloase se aşează pe lavaliere, cravate şi batiste de mătase. Azi, imprimeul paisley e parte a unui cod masculin al eleganţei, puţin decadent, puţin nostalgic, puţin somptuos, mereu de impact. Eu, unul, sunt fan. Oricât de clar ar rosti o linie curată, o culoare primară, un perete gol, oricât de cinstit e traseul din punctul A către punctul B, rătăcirea labirintică, manieristă, retorică, doar de dragul de a fi, e o plăcere. Chiar şi fizică, de ce nu?
„A passion for pleasure is the secret of remaining young”. (Oscar Wilde)
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Un trend care dăinuie încă din lockdown: Eficientizarea caselor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.