Nu mai spune mereu că ne iubim, te rog. Aştepţi mereu cu limba scoasă să îţi reîntorc declaraţiile. Dacă tu mi le oferi, necerute, nu mi le cere înapoi.
Dacă tu mă iubeşti, e treaba ta, e frumos, mă măguleşte, îţi răspund iubirii aşa cum pot, aşa cum simt… nu te-am alungat, nu te-am ignorat, dimpotrivă, te-am acceptat în suflet cu iubirea ta cu tot. Te ţin încă acolo. Dacă mă numeşti Marea şi Unica ta Dragoste, prefer să cred în asta, chiar dacă nu te-am căutat. M-ai găsit, e suficient. Avem un punct de pornire, nu crezi? Unde vom ajunge, dacă vom ajunge, nu ştim, nici eu, nici tu. Hai să nu deviem din start precum o locomotivă stricată care, abia pornită din gară, pufăie şi încurcă şinele, se opreşte obosită după câţiva zeci de metri, ca şi când ar fi parcurs câteva mii de kilometri, ba-l mai bagă şi pe sărmanul mecanic în belele. Care nici ăla nu pricepe ce s-a întâmplat. Îşi scoate şapca de ceferist de pe frunte şi-şi şterge sudoarea a disperare… sperând să-l scoată cineva din belea.
Nu există garanţii în iubire. Nici când oferi, nici când primești. Până şi cuvintele „a oferi” şi „a primi” sună absurd. În iubire nu există comerţ. Sau, dacă există, sub multe şi diverse forme, nu mai are nimic de-a face cu iubirea. Nimic. Atunci trecem în altă zonă. Care se poate numi familie, căsătorie, pecetluire de promisiuni – ţinute sau nu, după caz -, copii, case, maşini, interese reciproce, minciuni învăluite, adevăruri trecute sub tăcere, rutină şi multă-multă înţelegere, respect reciproc, atunci când cuplurile pot trece peste toate obstacolele închipuite sau reale, spre a îmbătrâni mână-n mână. Fără îndoială că multe din aceste basme, uneori adevărate, au avut la bază iubirea. Asta vreau să cred. Bunicii mei au fost unul din aceste cazuri incredibil de fericite, marele meu exemplu în viaţă… Şi nimeni nu i-a întrebat vreodată ce garanţii şi-au oferit unul altuia, nici cât de mult se iubesc sau cine pe cine iubeşte mai mult.
Noi, tu şi eu, nu suntem un cuplu. Nici nu dorim să fim, nici nu ştim dacă într-adevăr am putea să fim… Poate niciodată.
Stetoscopul iubirii încă nu s-a inventat aşa că, de când există omenirea şi cât va exista ea, rămâne o problema de simbioză, încredere şi mare, mare, MARE RISC! Acela de a te îndrăgosti, fără să vrei, fără să cauţi. La nebunie. Acela de a împovăra pe cel/cea iubita cu atâta patimă, cu patima ta.
Am făcut-o, amândoi. De câte ori nu te-ai îndrăgostit, punându-ţi inima pe tavă, de câte ori nu ai îngenuncheat în faţa unei femei pe care o credeai, o visai, erai ferm convins că este şi va rămâne pe viaţă Marea şi Unica ta Dragoste?
Şi de câte ori ai pierdut, mai devreme sau mai târziu? Oh, sigur, o dată poate dura ani şi ani, altă dată, săptămâni sau luni de zile. Cine poate şti? Cine planifică? Nimeni.
Sunt curioasă ce va fi, cum va fi, dacă şi când va fi. Deocamdată, îţi accept iubirea în locul acela cald, intim, din sufletul meu, dar nu-mi cere să-ţi răspund cu aceeaşi monedă. Ce simplu ar fi pentru mine! Să-ţi declar, da, te iubesc! La fel de mult ca tine, da! Sunt vorbe care zboară încoace şi-ncolo. Ce atâta tevatură? Dar ştiu prea bine că, dacă mă iubeşti, aşa cum spui, este tocmai pentru că mă cunoşti. Şi știi că nu voi înlocui niciodată un adevăr încă incert, cu o minciunică ieftină, la îndemâna oricui.
…pentru că nu ştiu dacă te iubesc. Deseori mă întreb cum ştii că mă iubeşti. Mă întreb de unde îţi tragi seva certitudinii. Da, spuneai că iubirea e inexplicabilă… Poate chiar este… Atunci, te rog mult, las-o să-mi devină şi mie inexplicabilă.
Nu îţi cer garanţii. Nu mi le cere nici tu. De fapt, nu îmi cere nimic. Lasă-mă să fiu iubită de tine şi bucură-te că te accept. Asta înseamnă ceva. Mult mai mult decât crezi.
Guest post by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
