Cu extrem de multă durere în inimă şi un gol imens în suflet şi în portofel, recunosc că lucrez într-o companie multinaţională. În Pipera, comuna visurilor devenite realitate… sau nu. Nu ştiu voi, dar părerea mea despre multinaţionale conţine multe bip-uri, aşadar mă rezum la a spune că este una proastă. La fel de proastă ca cea despre martorii lui Iehova, citatele motivaţionale şi cursurile de dezvoltare personală. În general, c*caturile astea din care unii puţin isteţi fac bani din spălarea pe creier a unora puţin fraieri.
Ei bine, într-o frumoasă seară de iarnă s-au al(in)iat planetele împotriva mea şi am primit un telefon prin care am fost anunţată că voi deveni oficial un pion important în cadrul frumoasei companii, că oportunitatea pe care eu o am acum este la fel de rară precum apariţia norilor „undulatus asperatus” şi la fel de vânată precum cornul bătut în nestemate al inorogilor care-şi fac veacul prin pădurile virgine din tunelurile de sub munţii Bucegi, păduri ascunse ochilor noştri de către reptilienii annunaki.
Există totuşi o parte bună. Pentru faptul că am fost recomandată de către cineva important (deh… totul e pe pile şi relaţii), am scăpat de interviurile clasice în care întrebarea cheie este „Unde te vezi peste cinci ani?”.
Am susţinut câteva interviuri în căutarea drumului meu în viaţă şi întrebarea asta mi-a ridicat mereu dificultăţi pentru că întotdeauna eram nepregătită. Uitam efectiv să-mi pun în geantă, lângă CV, ghiocul, cărţile de tarot şi bobii care ar fi putut să-mi arate unde aş putea fi peste cinci ani.
Nu vă spun cât de fericită am fost. Atât de fericită, încât mi-am cumpărat chiar sacouri şi cămăşi. Din banii mamei. Mama care credea că sunt ultimii bani pe care mi-i mai dă. Aşa credeam şi eu, dar cum am spus şi mai sus, pe lângă golul din suflet, am unul şi în portofel. Măcar pe cel din suflet îl mai umplu cu alcool şi dulciuri… şi antidepresive. De golul din portofel se ocupă în continuare mama şi fratele meu. Le mulţumesc pe această cale şi promit că atunci când o să fiu mare nu le mai cer bani. De fapt nu, nu promit!
În prima zi de muncă, am păşit sfioasă în imensul coteţ de sticlă şi m-am plimbat vreo 10 minute cu liftul pentru că nu găseam în interiorul lui butonul de la etajul companiei în care aveam să-mi petrec următoarele luni. Panoul de comandă era în afara liftului. Am luat-o pe scări. Îmbrăcasem hainele noi: pantalonii negri, cămaşa şi sacoul, îmi scosesem piercing-ul din buză şi acoperisem toate urmele tatuajelor de pe corpul meu. Ce să mai! Un adevărat „master of disguise”. Cu noua înfăţişare mă simţeam ca Superman! Adică, cu chiloţii traşi peste pantaloni. Dubios, ciudat!
Prima săptămâna a trecut repede. La fel şi restul săptămânilor până în momentul scrierii care, apropo, se întâmplă în timpul programului de lucru. Sunt o rebelă, ce plm! În timpul asta am primit o mulţime de „task-uri”, „template-uri de brief”, „deadline-uri by COB”. Acolo totul trebuie să „make it happen ASAP” în „real time” pentru că altfel avem un „issue” sau mai multe. Recunosc că mi-a luat ceva timp să-i înţeleg şi apoi să adaptez nevoile lor la limba română, limba pe care îmi place să o vorbesc corect şi curat, asta spre disperarea „profesionistelor” din agenţii, lingvistele (atenţie, a nu se confundă cu limbistele) „poliGLOATE” , vorbitoare native de romgleză. Domn’ profesor Pruteanu, fie-i ţărână uşoară întru veşnicie, ar fi mândru de mine.
Ce mă uimeşte cel mai tare este că în pauza de „lunch” (na, că ştiu şi eu) când vorbesc cu mame, taţi, fraţi, surori la telefon, printr-un miracol divin îşi amintesc limba română şi chiar fac abuz de regionalisme. Poate sunt eu rea şi nu am suficient „insight” pentru ele.
Altfel, îmi place la serviciu. Coteţul futurist de sticlă este poziţionat în mijlocul unui câmp din Voluntari. Avem şi tren, avem şi oi, dar mai ales VACI şi BOI.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Lucrezi de acasă? Iată cum să îţi creezi spaţiul perfect pentru muncă
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
