Mai sunt fix 9 minute și se face ora la care m-am născut. S-a întâmplat undeva, într-o maternitate de provincie, prin comunismul anilor 70. Mama mi-a spus că am văzut lumina becului din sala de nașteri într-o sâmbătă, după ce vizionase încântată „Omul care trece prin zid”. Bine, încântarea i-a trecut repede când a constatat că nu sunt băiatul pe care l-a așteptat…
Nu vorbesc astăzi nici despre memorie, nici despre ideologii, istorie, Chagall sau ontologie. La drept vorbind, n-am nicio miză, așa că scriu despre aiurea, nimic concret, doar câteva gânduri și îmi permit deliciul și derapajul pentru că doar o dată în an e ziua mea! Fac parte din categoria celor care sunt fericiți de propria lor aniversare. E oare ziua bilanțurilor, a așteptărilor, un fel de punct terminus al devenirii? – Habar n-am. Unii își privesc aniversarea cu un fel de disperare, se întreabă, acuză, condamnă, se lamentează, suferă, se ascund sau nu răspund la urări. Se ignoră și îi ignoră și pe ceilalți. Că toți avem o stare aparte de ziua noastră – este cert! Probabil că reacționăm diferit în fața emoției…
Nu îmi mai amintesc ce am făcut de-a lungul timpului de ziua mea. Când eram copil, știu sigur că îndoiam filele calendarului (mic, alb-negru, de perete) și îmi doream din suflet să vină tata de la facultate. Și pentru că îl iubeam și pentru că știa ce cadouri îmi plac. În copilărie mă bucurau cadourile, în adolescență stările, acum mă bucur de oamenii care îmi sunt alături. Și de faptul că am ajuns până aici! La 18 ani am primit de la părinții mei o cutie argintie pentru bijuterii. O am încă. Apoi ani de zile am primit bijuterii și îmi plăcea nu să le port, ci să le privesc. A urmat apoi plecarea mea la București. Un loc ce m-a întâmpinat cu un amestec de mirosuri din care îl recunoșteam pe cel de ulei de locomotivă, pe cel de iz mucegăit de gară, de fast-food și de tuberoze… Aniversările de aici nu știu în ce măsură mi le mai amintesc. Știu doar că le asociez cu nuanțe, savori sau imagini. Multe le-am petrecut într-o cameră, undeva vis a vis de UNATC, într-o zonă pitorească, plină de case vechi. Academia de Arte – unde eram eu studentă pe-atunci, nu asigura cămine. Revăd în minte un castron de castane coapte și un maidanez șchiop. Și mulți prieteni. Gazda mea, trecută de altfel de prima (și de a doua tinerețe!) își petrecea nopțile cu unul dintre tinerii barmani de la Magi – un bar de-atunci de prin zona Mătăsari. Dimineața ciocănea ușor la ușa camerei mele și mă întreba discret dacă am cumva să îi schimb o bancnotă. Evident, n-am știut niciodată cine plătea pe cine… Altă dată de ziua mea mi-amintesc sigur că am pierdut actele în tren. Doi ani mai târziu m-a îmbrâncit foarte rău un cerșetor de pe ruta troleibuzului 90. Atunci rețin că am plâns de ciudă!
Foto: artist Carmen Gociu
Au fost însă și momente frumoase de ziua mea… Chiar unice! Cel mai frumos cadou de ziua mea l-am primit când am împlinit 30 de ani. Și s-a numit Anastasia. La Mulți Ani, minunea mea cu ochi negri! E unul dintre acele momente din viață care rămân în suflet și îl poți retrăi instinctiv de fiecare dată când îl rememorezi. E uimitor cât de suav și de dulce este mirosul unui omuleț plăpând așezat pe piept… Mă uit acum la ea – doarme adânc și își mișcă pupilele sub pleoapele subțiri. Cred că visează. Oare cum sunt visele la șapte anișori? – cu siguranță, un amestec de Garfield, ciocolată cu lapte, Federer și Moș Crăciun… Și că tot vorbeam despre dragoste, fiica mea cea mică e și ea întinsă printre perne. Doarme cu Oac în brațe. Un colț al pijamalei portocalii (cu elefanți) este ridicat și lasă să se vadă o parte de burtică cu piele fină care se ridică ușor de fiecare dată când respiră… E-atât de mult firesc și frumusețe să îți privești copiii dormind…
Și tot dragoste e și atunci când cel de lângă tine este dispus să se trezească la orice oră din noapte să îți schimbe pansamentele de pe cicatrici. Și o face ușor, în timp ce te pupă și îți zâmbește, chiar dacă îl simți epuizat. Și pe care nu îl interesează cât de tare te-a schimonosit boala și care, uneori, adoarme la picioarele patului strâns ținându-te de mână. Și care luptă ani de zile alături de tine și te reînvață să mergi. Și se bucură sincer când începi iar să strălucești!… De mult timp e primul care îmi spune că îmi dorește totul, din primul minut al aniversării.
Tot din secvențele fericirii fac parte și imaginile cu părinții care nu se culcă până nu îți aud vocea sau cu prietenii care te caută să îți spună că le-a fost dor… Și pot spune că acum prețuiesc tot ceea ce altă dată aș fi considerat că e un drept sau că mi se cuvine pur și simplu. Cred că tot ceea ce ne înconjoară e o stare de grație și ar trebui să fim recunoscători pentru fiecare dimineață pe care o trăim. Viața este superbă și este un dar. Cum e la 37 de ani? – cum spuneam, un cântec. Și sunt fericită de tot ce mi se întâmplă, atât timp cât am iubire în jurul meu. Dacă într-o zi am să îmbătrânesc și nu am să mai fiu frumoasă?… Prostii! Se spune că și ridurile pot fi sărutate!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
