E singură pentru că nu prea iese. E singură pentru că nu are anturaj. E singură pentru că nu știe să bată cluburile în fiecare week-end. E singură pentru că nu există ocazii în care să găseasă oameni. Unde să-l întâlnească? În casă? Nu vezi că nu iese, nu se duce, nu face, nu drege…?
Cam de câte ori ați auzit asta despre voi sau despre alte persoane care nu sunt într-o relație de ceva vreme? Sau pe care le-au prins 30 de ani ușor nemăritate, fără copii și fără nicio șansă să li se întâmple asta în viitorul apropiat?
Îmi amintesc că am trăit această criză, aveam vreo 27 de ani, divorțasem de ceva vreme și nimic important nu apărea în viața mea. Tot felul de tentative de relații, dar absolut nimic să trezească în mine cea mai mică dorință de a pune puțin umărul la construirea unei relații. Eram director de radio, persoană publică, organizator de evenimente. Cunoșteam zilnic o grămadă de oameni. Întâlneam zilnic o căruță de bărbați. Interacționam de dimineața până seara, față în față, la telefon sau în eter cu tot felul de persoane. Se putea spune despre mine orice, mai puțin faptul ca aș fi fost lipsită de viață socială. Și cu toate astea eram singură cuc. Eram atât de disperată și de speriată încât m-am trezit la un moment dat în mijlocul unei conferințe, în care erau vreo sută de bărbați și doar două femei, întrebându-mă, schimbând privirea de pe un bărbat pe altul: oare nu-i ăla, oare nu-i ăla? Nu. Nu era nici unul dintre ei.
OK. Ce arme de luptă mai avem? m-am întrebat. Păi, aveam o stație de radio – și încă una cu audiență foarte bună – să facem ceva cu ea. Așa că am inventat o emisiune numită “sugestiv” MATRIMONIALE. Era cu telefoane in direct, cu oameni care sunau, încercau în câteva cuvinte să se descrie și apoi spuneau ce caută la celălalt. Erau anii 95-98, când internetul era departe de a fi ajuns în fiecare casă, darămite în fiecare telefon mobil, vremea când nici măcar telefoane fixe nu erau în toate locuințele. Emisiunea era în fiecare seară, de luni până vineri, dar chiar și așa erau încă mulți cei care nu reușeau să intre în direct. Așa că îmi scriau scrisori. Le citeam scrisorile pe post și apoi ei luau legătura unii cu ceilalți. Seară de seară mă duceam la emisiune sperând că poate de data asta o să mă sune EL. Și o să-mi spună că e așa, și așa, și așa, și că eu sunt cea pe care și-o dorește. Doi ani am făcut emisiunea. Am nășit cupluri care s-au cunoscut prin intermediul emisiunii, am întâlnit niște bărbați care încercau discret să vadă cam în ce ape mă scald, dar nici unul nu a fost EL.
După doi ani în care speranțele mele se nășteau la începutul emisiunii și se năruiau la finele ei. Am renunțat să mai cred că asta e calea. M-am relaxat și am făcut emisiunea pur și simplu. Firesc, normal, cu drag și cu bucuria de-a-i întâlni pe ceilalți. Într-o seară de toamnă ploioasă, am citit o poezie a Anei Blandiana – “Iubesc ploile”. Iar la sfârșit am ridicat privirea deasupra microfonului și, dincolo de geamul care despărțea studioul de regia tehnică, l-am văzut. Mă privea în felul acela în care toate celelalte din jur dispar. M-am uitat la el și-am înțeles că fusese tot timpul acolo. Că de doi ani mă privea seară de seară, cum speram să-mi găsesc marea dragoste la celălalt capăt al firului. Timp de doi ani mi-a văzut disperarea de a nu rămâne singură, bătrână, nemăritată și fără copii, dar m-a lăsat să o consum. Până în ziua în care s-a întâmplat pur și simplu. Mult după aceea am aflat că el, un bărbat extrem de sensibil camuflat într-un arogant cinic, dormea cu volumul de poezii al Anei Blandiana sub pernă. Nu i-aș fi dat nicio șansă. Niciodată. Dar au urmat 10 ani minunați în care am trăit, am iubit, am suferit și am crescut enorm. Și cel mai important, am făcut un copil minunat pentru care suntem cei mai buni părinți. Și trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Eu în București, el la Londra. Eu cu viața mea, el cu viața lui. Dar amândoi avem povestea noastră.
Pe Mirela Retegan o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
