Pentru că încă mă bucur – pentru câteva zile – de frumoasa vârstă de treizeci și cinci de ani, aș vrea să vă împărtășesc câte ceva din ce am învățat pe drumul străbătut.
1. Oamenii, dintotdeauna și pretutindeni, preferă imaginarul realității – altfel, probabil, viața ar fi de neîndurat, și prin această lege se explică, în fond, toată istoria speciei noastre.
2. Orice ideologie este supusă revizuirii și greșelii. Cu oricare dintre ele se poate greși (uneori în tragic) – singura cale îngăduită oamenilor care este deasupra acestei logici este blândețea unei inimi generoase, capabilă să înțeleagă și idealurile, și utopiile, și căderile oamenilor.
3. Nimeni nu are toată dreptatea – întotdeauna există o parte și cealaltă parte, niciodată nu e chiar așa, maniheismul e cea mai facilă capcană care ni se întinde. A deveni maniheist este, în definitiv, o moarte.
4. Viața în sine nu este guvernată de un etic superior – complexitatea factorilor care ne conduc fiecare pas face totul impredictibil. E o evidență. Cu toate acestea, prin însăși complexitatea factorilor respectivi, nu se poate exclude întru totul nici teoria destinului, dar nici teoria absurdului radical. Religia ar trebui să rămână o chestiune personală.
5. Singura bogăție pe care merită să o acumulezi este o inimă fericită, o fericire durabilă e mereu întemeiată pe ajutorul pe care îl dai celorlalți. E foarte posibil ca podurile să fie cele mai reușite entități de pe suprafața pământului.
6. Omul nu e de la natură bun (jos maniheismul!), iar societatea oamenilor rareori reușește să nu-l pervertească. Singura viață care mi se potrivește este una trăită în revoltă – ceea ce ți se potrivește ție, însă, nu se poate impune nimănui.
7. Fiecare om este acel om, unicitatea noastră trebuie protejată și toate normele după care trăim caută să îi pună zgardă acestei unicități, să o eticheteze și să o exploateze. De fiecare dată când lanțul e aproape, fugi. Evadarea este întotdeauna posibilă. Niciodată nu este de fapt prea târziu – o singură clipă de demnitate poate să salveze o viață trăită greșit. Ia aminte de Dismas, tâlharul converit pe cruce.
8. Tradițiile sunt capabile să ne explice drumul – a accepta, însă, să îți dicteze viitorul, fără filtru critic, tradiția prin tradiție, e o gravă eroare atât de logică, cât și de inimă. Niciodată!
9. Viața în țara în care m-am născut nu este posibilă în afara compromisului la tot pasul, a așteptatului pe la ușile funcționarilor indolenți, corupți sau doar imbecili. Viața în acest loc, care duce cu sine o istorie oriental-balcanică și un caraghios sclipici vestic, nu se poate trăi – într-o minimă decență – decât insular. E punctul meu de vedere – nu-l doresc împărtășit. Insulele ar putea deveni arhipelag, dar cel mai probabil nu vor deveni. Se cuvine să trăiești acolo unde te-ai născut? Orice răspuns la această întrebare este obligatoriu personal. Al meu este categoric: nu.
10. Grupurile de interese vor dicta întotdeauna ierarhiile. Ia cu prudență toate ierarhiile și nu adera, chiar dacă acesta este drumul cel mai greu. Când nu ești făcut pentru o viață de grup (nu sunt), nu aștepta nimic niciodată de la ceilalți. Încrede-te, însă, în singurătate și instinct. Instinctul există. Inima oamenilor cunoaște căi de comunicare cu ce mai există pe lume – încă neînțelese cu mintea oamenilor.
11. Ferește-te de lauri, de gloria nemeritată și de succesul care trădează concesii făcute gustului comun. Toate acestea costă foarte scump, chiar dacă prețul nu se vede.
12. Nu îi uita niciodată pe cei care te-au trădat – te vor trăda din nou, așa că tot ce poți să faci – la fel ca în cazul proștilor – este să îi ocolești, să îi ignori, să te ferești. Dacă s-au vindecat de patima trădării, nu ai nimic de pierdut dacă te vor căuta.
13. Umanitatea nu e foarte bogată în oameni (ba dimpotrivă), dar întotdeauna există undeva pe pământ o inimă deschisă care poate să șteargă umilințele, mizeria, nedreptatea – care, prin ea însăși, să justifice existența omului pe pământ (este o versiune romantică – dacă o pierzi, pierzi tot).
14. Singura problemă filosofică reală (o știa și a spus-o, foarte bine, Albert Camus) este dacă viața merită sau nu merită să fie trăită. De aici, decurg reflecțiile cu privire la suicid și la a da (sau nu) mai departe ștafeta vieții. Fiecare om își are răspunsul său și la această întrebare. Orice formă de a impune un răspuns standard este o barbarie și trebuie condamnat ca atare. Libertatea de conștiință a oamenilor, ca să existe, trebuie să fie integrală, oricât de dureros este răspunsul lor.
15. Viața trebuie să cunoască o încheiere, iar decența suferinței și a sfârșitului mi se par fundamentale, oricât de atrăgătoare ar fi sirenele spectacolului în marginea dramelor personale. Singurul judecător onest al propriei existențe, fiind singurul care are toate datale, nu poți fi, totuși, decât tu. Orice abdicare este o abdicare de la sine.
16. Oamenii nu sunt – decât în cazuri excepținale – cea mai bună variantă a lor. De aici, tot derizoriul cotidian, lumea condusă de spaime și plăceri, slăbiciunile lor, grotescul și foarte rar grandoarea. Trecutul nu se poate îndrepta, iar viitorul nu este altceva decât o construcție care inevitabil va sfârși prin a nu strânge unanimitate, nici măcar majoritate. Împăcarea omului cu omul este imposibilă. Firea oamenilor poate fi condamnată (inutil), și nu poate fi schimbată brutal. Tot ce poți face este să nu i te supui, să nu devii mulțimea.
17. Refuzul are valoare morală dacă este nesupunere, nu abandon. Altfel e doar abandon. Viața trăită în stupiditate, viclenie, teamă și – cel mai grav – servilism este nulă, timp pierdut, indiferent de numărul celor care o aleg. Viața are sens doar în prezența libertății – aceasta este valoarea (ta) fundamentală. Nu uita că alții au o alta și că singura soluție pentru supraviețuire în armonie este un numitor comun, deci o renunțare acceptabilă.
18. Revoluțiile politice eșuează pentru că sunt, de fapt, reforme exaltate. Păstrați ipotezele și concluziile, îmblânziți demonstrația și problema ar putea fi, când și când, rezolvată.
19. Toți oamenii au câte un principiu-motor. Fie el ticăloșia, acumularea de capital, lenea, lehamitea, greața. Îți știi principiul-motor – evită să-l lași să devină totalitar, căci aceasta este natura sa. Merită libertatea să îi sacrifici tot sângele unei existențe? Adevărul e că, dacă mă întrebați acum, nu știu, dar – de fiecare dată când viața ridică întrebarea inima știe singură răspunsul și drumul către sine.
20. Deși maniheismul este o greșeală majoră, răul și binele sunt, de facto, peste tot, iar nuanțele rămân invizibile celor mai mulți. Lumea are învingători și învinși, de cele mai multe ori prin mecanisme nedrepte, meschine. Există – trebuie să existe – o etică pentru învinși. Chiar dacă de atâtea ori înfrângerile sunt personale, sabotări de sine, omul, ca să rămână om, trebuie să fie alături de cel învins. E calea cea mai complicată, dar e singura care nu te îndepărtează de ceea ce nu trebuie să pierzi ca să nu fii la rândul tău învins: nu-ți pierde, deci, inima.
Citiți și Toată educația de care aș fi avut nevoie
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
