Într-o sală de aşteptare, la ginecolog. Ginecolog renumit. Suntem câteva zeci de femei, de toate vârstele, de toate condiţiile sociale, cu toate problemele femeieşti posibile. Cu cancer, fibrom, dar cele mai multe în aşteptarea diagnosticului. Bogate şi sărace, super aranjate sau gospodine mirosind încă a tocana lăsată pe foc, uniformizate toate de aceeaşi aşteptare încordată.
Te uiţi în ochii celei cu geanta Gucci şi ştii că ar da orice să fie în locul celeilalte, cu batic pe cap şi părul făcut permanent, care flutură bucuroasă nişte analize cito. I-a zis asistenta ca i-au ieşit bune, radiază toată şi umple de un val de nelinişte întreaga sală, când se veseleşte în gura mare. Biopsia e beton. Nu are cancer. A scăpat de data asta.
Lui Gucci îi sună telefonul. Are ochi trişti, speriaţi, ca majoritatea femeilor aflate în încăperea asta, pe jumătate anticameră a morţii, pe jumătate a speranţei. Raspunde încet, şoptit: nu, nu sunt bune, citeşte mesajul, nu pot vorbi acum. O îneacă plânsul. Asistenta ne cheamă, pe rând. Toate avem în mâini nişte hârtii albe, cu destinul nostru înscris acolo codat, în cuvinte medicale pe care doar cel aflat dincolo de uşă le poate decripta pentru noi. Frotiu inflamator specific e ceva rău, asta am aflat din şoptelile celor care au pactizat şi schimbă pe un ton scăzut impresii şi temeri. Mai mult temeri decât impresii. Înseamna indicii de… ştii tu… cancer. Ah, cuvântul ăsta pe care se tem sa îl rostească, dar care pluteşte în ochii tuturor şi li-i tulbură.
Din cabinet iese o femeie înaltă, osoasă, 45 de ani, poate 50. E senină, zâmbeşte. A stat înăuntru aproape 35 de minute, timp în care noi, celelalte, ne-am uitat la ceas din jumătate de minut în jumătate de minut, ne-am foit, am oftat, am privit iar alb în hârtiile cu hieroglife, am mai oftat puţin şi ne-am uitat iar la ceas. Se opreşte şi o salută pe Gucci, aşezată pe scaunul de lângă mine. Îi poveşteste fericită că ea a învins cancerul. Are 2 ani de la diagnostic şi s-a refacut, e bine… Doctorul zice că e un miracol, îmi făcusem testamentul, îi zisesem lui Gigi să aibă grijă de copii… eram pregătită să mor… Un fior trece prin toate celelalte. Îşi strâng hârtiile cu analizele mai tare în mâini.
Te gândeşti: cancer. Cum o fi să afli că eşti suspectă de cancer sau chiar îl ai? La 30 de ani. La 35. La 40. 45. Chiar şi la 50. Că sunt şanse să scapi, dar sunt la fel de multe şanse să te cureţi rapid. Că trebuie să trăieşti restul timpului pe care îl mai ai gândindu-te şi conştientizând asta. Că intri în vria instinctului de conservare, că o sa faci absolut orice, ca femeia asta care povesteşte că a făcut tot-tot, acupunctură, naturiste, homeopate, rugăciuni, bioenergie, chimioterapie, tot, fără să ştii măcar dacă ajută sau nu.
Mă uit iar la femeia cu geanta Gucci. Ştiu sigur că şi-ar schimba oricând existenţa lipsită de griji materiale cu cea a femeii cu batic. Că ar umbla cu troleul pentru tot restul vieţii şi ar uita de maşina luxoasă parcată în faţa clinicii, că ar face tocană cu cartofi de două ori pe săptămână, s-ar duce la serviciul umilitor al celeilalte 12 ore pe zi, numai să aibă ea în mâini hârtia norocoasă.
Din cabinet iese o doamnă în vârstă, pe care nora o aşteaptă de partea astălaltă a uşii. E triumfătoare şi îi arată semnul ok celeilalte. Radiază toată, nu seamănă deloc cu femeia care intrase, îngrijorată şi apăsată, înăuntru. O ia de braţ pe noră şi ies gălagioase, spărgând liniştea încremenită din anticameră. Zâmbesc.
You win some, you lose some.
Pe Petronela o găsiți ad integrum aici.
Citiţi şi
Cei mai buni veterinari devin copiii care au avut animale de companie
Un mesaj de la Catherine, Prințesa de Wales
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
